In spatele cortinei civilizatiei contemporane, acolo unde dialogul despre drepturile omului, incluziune si diversitate se rostogoleste cu aplomb in spatiul public, exista o liniste stranie. Nu este absenta zgomotului, ci mai degraba o tacere profunda, aproape ritualica, in care se ascund straturi intregi de violenta culturala. Nu tipa, nu raneste cu bratele, dar perforeaza lent memoria colectiva si individuala, macinand identitatea, apartenenta si demnitatea celor care nu apartin centrului dominant al povestii globale.
Violenta culturala nu se poarta pe pancarte si rareori ajunge in breaking news. Ea circula prin limbaj, prin standardele educationale, prin arhitectura urbana, prin felul in care se decide ce merita pastrat si ce trebuie uitat. Este acea forma de putere tacuta, dar omniprezenta, care valideaza un anumit mod de a fi in lume si le reduce pe celelalte la folclor exotic, la relicve ale trecutului sau, mai grav, la obstacole ale progresului.
Pentru a intelege violenta culturala nu este suficient sa o definim – trebuie sa o simtim, sa o vedem cum functioneaza, sa-i urmarim urmele in cotidian. Atunci cand o limba este interzisa in educatie sau este tolerata doar in spatiul domestic, nu este doar o decizie politica – este o rana simbolica. Atunci cand povestea natiunii nu include vocea minoritatilor sau cand un spatiu urban este “curatat” de urmele unei comunitati marginalizate, asistam la o forma de epurare culturala.
Istoria este plina de exemple, dar si prezentul este generos. Politicile de interzicere a valului islamic in scoli, asa cum se intampla in Franta, nu sunt simple acte de laicitate. Sunt interventii brutale asupra identitatii si autonomiei culturale. In Europa de Est, romii sunt adesea subiecti de reprezentari deformate, caricaturale, care servesc mai degraba la mentinerea unei superioritati imaginare a majoritatii. In Canada, trauma scolilor rezidentiale – unde copiii indigeni erau rupti sistematic de cultura lor – continua sa reverbereze prin generatii.
Violenta culturala este, prin natura sa, relationala. Nu exista in vid, ci se intretese cu violenta structurala si cu cea directa. Este, de fapt, matricea in care celelalte tipuri de violenta devin acceptabile, ba chiar firesti. Daca un grup este prezentat constant ca fiind necivilizat, irational sau periculos, devine legitim sa fie exclus, controlat, corectat. Este un proces de legitimare a dominatiei, invelit in haina respectabilitatii culturale.
Antropologii au atras atentia, de-a lungul decadelor, asupra modului in care categoriile culturale sunt negociate si impuse. Clifford Geertz scria despre cultura ca despre o panza de semnificatii pe care omul o tese in jurul propriei existente. Dar ce se intampla atunci cand aceasta panza este sfasiata sistematic de altii? Cand naratiunea centrala devine hegemonica si transforma diversitatea in deviere?
Psihologic, violenta culturala este devastatoare. Creeaza sentimente de rusine interna, de lipsa de valoare, de neapartinere. Trauma nu este doar colectiva, ci profund intima. Copiii care cresc in medii care le dispretuieste limba materna sau ii invata ca istoria lor este nesemnificativa vor purta cu ei un gol identitar care se rescrie in anxietate, inautenticitate si ruptura interioara. Sociologic, efectele se vad in marginalizare, radicalizare sau in inchiderea in enclave culturale autoprotective.
Ce putem face? Inainte de orice, trebuie sa dezvoltam o etica a ascultarii. Sa incepem prin a tacea, nu pentru ca nu avem nimic de spus, ci pentru a lasa spatiu celorlalti sa vorbeasca. Sa ascultam fara sa traducem totul in termenii nostri. Sa acceptam ca lumea nu se vede la fel din fiecare geografie culturala.
Apoi, trebuie sa regandim educatia, nu ca pe un instrument de integrare, ci ca pe un spatiu al co-existentei si al polifoniei. Sa renuntam la ideea ca un singur tip de cunoastere este valid – cel al occidentului iluminat – si sa deschidem curriculele catre pluralitate epistemica. Sa introducem istoriile nespuse, cartile marginale, vocile periferice.
Nu in ultimul rand, trebuie sa ne revizuim spatiile publice si culturale: muzeele, institutiile, media, politicile urbane. Cine este prezent? Cine lipseste? Cine este celebrat si cine este uitat?
Violenta culturala nu se opreste printr-o singura lege sau o reforma. Se dizolva incet, prin munca colectiva de recunoastere, prin cultivarea unei constiinte reflexive si prin decizii etice, zilnice. Este nevoie de curaj – nu de tip activism ostentativ, ci de curajul de a ceda spatiu, de a dezinvata, de a vedea altfel.
Pentru ca, in cele din urma, civilizatia nu este un etalon fix, ci o promisiune de convietuire. Iar o lume realmente umana este aceea in care nicio cultura nu trebuie sa ceara voie sa existe.