UN CADRU DE TENSIUNE REALĂ
În nordul Portugaliei, într-un sat cu nume uitat de hartă, o femeie în vârstă de 36 de ani mută în fiecare zi saci de ciment dintr-o curte în alta. Se numește Tania. Acum cinci ani, era consultant senior pentru o firmă de audit internațional la Londra. Astăzi construiește, literalmente cu mâinile ei, o casă într-un teren moștenit de la bunici, fără autorizație, fără plan de arhitect, fără echipă. „Am făcut burnout-ul complet în 2020. M-am oprit din gândit. Am început să fac. Nu știu nici acum dacă e bine,” spune, „dar nu mă mai simt o moartă în viață.”
Povestea Taniei am aflat-o in aeroport la o cafenea in timp ce amandoi asteptam sa ne imbarcam pentru zbor .Nu e un caz de succes. Dar este o ruptură. Una care ilustrează o linie de tensiune: între două moduri de a fi în lume — cel rațional, calculat, algoritmic… și cel visceral, mișcător, profund incert.
Această linie nu e doar personală. E culturală. Economică. Istorică. Uneori, chiar ideologică.
Se vorbește tot mai mult despre ideea că în viață ar trebui să „gândești doar 10% și să acționezi 90%”. E o proporție provocatoare, care sfidează valorile raționalismului iluminist și ale modernității industriale. Dar ce înseamnă, de fapt, acest raport? Cine-l promovează? Cine îl contestă? Și care sunt consecințele atunci când trăiești – sau refuzi – să-l urmezi?
DE UNDE VINE AVERSIUNEA NOASTRĂ PENTRU ACȚIUNEA NESPUSĂ
Modernitatea a ridicat planificarea la rang de virtute supremă. De la Descartes până la Taylorismul industrial și până la excel-urile secolului XXI, am fost învățați că a acționa fără o strategie clară e fie infantil, fie periculos.
Profesorul de istorie a ideilor de la Universitatea din Oslo, Erik Lund, afirmă:
„După Renaștere, Europa a dezvoltat o obsesie cu structura și predicția. Rădăcina este teologică – ideea că Dumnezeu are un plan a fost secularizată în ideea că și omul trebuie să aibă un plan.”
Această mentalitate a fost transformată în politică educațională, apoi în ideologie economică: planificare strategică, evaluare continuă, KPI-uri, progres măsurabil.
Prin contrast, acțiunea spontană – fără cadru analitic – a fost asociată cu haosul, greșeala, sau în cel mai bun caz cu „boemia”.
Și totuși, în momentele de criză — războaie, revoluții, pandemii — tocmai acțiunea, nu planul, a salvat. Fuga, reacția, decizia sub presiune.
DE CE CREIERUL SE TEME DE ACȚIUNE?
La nivel neurologic, acțiunea implică risc: pierderea controlului, eșec, judecată socială.
Dr. Hannah Wexler, neuropsiholog la Yale, explică:
„Creierul uman e cablat să prefere simularea acțiunii decât acțiunea însăși. Motivul e simplu: simularea costă mai puțin. Nu te rănești în simulare. Dar prețul e stagnarea.”
Cu alte cuvinte: dacă stai destul de mult să te gândești la ceva, creierul îți dă senzația falsă că ai acționat. E o formă de „drog natural” — satisfacție fără risc.
Un studiu din 2019 publicat în Nature Human Behaviour a arătat că persoanele care își planifică excesiv deciziile mari (carieră, relocare, relații) sunt cu 43% mai susceptibile la anxietate cronică decât cele care iau decizii rapide și reconfigurează ulterior.
Cu toate astea, cultura noastră celebrează tocmai opusul: omul care „nu se grăbește”, care „gândește profund”, care „cântărește fiecare pas”.
UNGHIIURILE ABSENTE – CE NU VEDEM CÂND NE UITĂM DOAR LA EFICIENȚĂ
Filosoful Byung-Chul Han scrie în „Societatea transparenței” că trăim într-o cultură în care „excesul de pozitivitate blochează viața însăși”. Totul trebuie să aibă sens, un rezultat, o predicție. Nimic nu mai are voie să doară. Nimic nu e inutil.
Dar tocmai actele „neplanificate” sunt adesea cele care transformă profund individul: dragostea, migrația, fuga, gesturile impulsive.
La Berlin, un tânăr refugiat sirian povestea:
„Când am fugit din Alep, nu aveam nici plan, nici bagaj. Doar o adresă scrisă pe un ambalaj de napolitană. Dacă aș fi așteptat să am un plan, aș fi murit.”
Acțiunea nu este întotdeauna aleasă. Uneori e singura opțiune care rămâne. Dar tocmai atunci capătă forța unei revelații.
CINE NU ACȚIONEAZĂ, PIERDE TIMPUL – DAR CINE ACȚIONEAZĂ PROST, PLĂTEȘTE SCUMP
În lumea start-up-urilor, ideea de a acționa rapid — move fast and break things — a fost ridicată la rang de evanghelie. Facebook, Airbnb, Uber – toate au crescut în absența unei planificări rigide, operând pe principiul testării continue și al ajustării rapide.
Dar există și reversul. Doina Petrescu, investitoare în fonduri de risc în Berlin, observă o schimbare de paradigmă:
„În 2015, orice echipă care venea cu un MVP (minimum viable product) rapid era considerată curajoasă. În 2025, aceeași echipă e suspectată de neglijență.”
Ea a refuzat zeci de investiții în proiecte care „acționează 90% și gândesc prea puțin” tocmai pentru că vede în acțiunea haotică o altă formă de evitare:
„Unii acționează nu pentru că știu ce fac, ci ca să nu stea în gol. În business, asta e sinucidere lentă.”
Este o nuanță esențială: nu acțiunea în sine produce rezultate, ci calitatea și intenția din spatele ei. 10% gândire nu înseamnă gândire superficială. Înseamnă gândire concentrată, strategică, suficientă pentru a porni motorul.
ARTA ȘI MIȘCAREA – UN ALT TIP DE DECIZIE
În artă, planificarea e o sabie cu două tăișuri. Prea multă – și opera moare în capul autorului. Prea puțină – și rezultatul devine redundant sau naiv.
Am vorbit cu Antoine o studenta franco-canadiană la Arte in Birmingham intr-un context social , aceasta a creat o piesă de dans experimental pornind de la… tăcere.
„Am vrut să opresc fluiditatea ideilor . Să văd ce iese dacă dansatorii încep să se miște fără muzică, fără temă, fără indicație.”
Ce a rezultat nu a fost ceva perfect, ci o serie de reacții umane, greșeli, răsuflări, frânturi.
„Nu a fost perfect. Dar a fost viu.”
În artă, acțiunea brută e adesea singura cale spre autenticitate. Gândirea vine apoi, în montaj, în șlefuire, în sensul adăugat post-factum. Acțiunea nu e finalul – e materia primă.
ACȚIUNEA CA FORMĂ DE CURAJ – DAR ȘI CA FORMĂ DE NEGARE
Totuși, nu toate actele de acțiune sunt forme de curaj. Unii acționează pentru că nu pot suporta imobilitatea. Pentru că, în lipsa mișcării, se simt goi.
„Am intrat în trei relații, am renunțat la patru joburi și am mutat trei orașe în trei ani,” imi spune Leandro, un imigrant in Tarragona originar din Buenos Aires. „Credeam că acționez. De fapt, fugeam.”
Această confuzie e frecventă. Nu orice decizie rapidă e una curajoasă. Uneori, e doar o evitare în alt ambalaj.
CÂND ACȚIUNEA NU AJUTĂ. ȘI CÂND LIPSA EI DISTRUGE
Există situații în care acțiunea este nu doar inutilă, ci distructivă. În terapie, pacienții care „fac” constant – schimbă terapeuți, încep programe noi, fac sport compulsiv, lucrează 80 de ore pe săptămână – adesea fug de o tăcere necesară.
Psihanalistul András Kovács observă:
„Unora le e frică de ceea ce ar descoperi dacă s-ar opri. Așa că acționează. Dar nu înaintează. Doar se agită.”
Pe de altă parte, lipsa acțiunii distruge lent. Oameni care nu trimit acea scrisoare. Nu încep acea formă de tratament. Nu cer ajutor.
Între două excese – acțiune compulsivă și paralizie totală – se află o zonă greu de definit: acțiunea lucidă. A face știind că nu știi tot. A mișca fără să fugi. A acționa nu pentru că ai răspunsul, ci pentru că a venit momentul.
REÎNTOARCEREA LA OM
„10% gândire, 90% acțiune” nu e o formulă universală. E un antidot. Un impuls. Un manifest împotriva paraliziei moderne. Nu trebuie aplicat orbește, dar nici respins pe motiv că sună simplist.
Adevărul e că nu știm niciodată cât e „prea mult gândit” și cât e „prea puțin făcut”. Dar trăim într-o epocă în care riscul major nu mai este impulsivitatea — ci inacțiunea, supragândirea, stagnarea în sine.
Poate că nu trebuie să fim ori visători, ori strategi. Poate că trebuie să învățăm ritmul unei vieți care include și plan, și salt.
Un om care acționează fără să știe tot nu e neapărat naiv. E, poate, viu. În contact cu realul. Cu riscul. Cu viața însăși.
Sau, așa cum spunea Tania din Portugalia, în timp ce își ridica pereții casei pe care nu știe cum si cand o va termina :
„E prima oară când nu mai știu sigur ce fac… și totuși nu vreau să mă opresc.”
Epilog: Ce rămâne?
Un eseu, un protest, o piesă de dans, o fugă dintr-o țară, o căsnicie grăbită, o decizie în criză — toate sunt forme de acțiune. Niciuna nu e „ideală”. Dar fiecare conține o formă de adevăr pe care gândirea pură nu o poate atinge.
Adevărul trăit. Cu toate imperfecțiunile lui.