Cine alege ce vedem, ce aflăm, ce credem în era digitală? Cine decide care realitate ni se oferă într-o zi de marți dimineața, când deschidem telefonul și dăm scroll? Nu mai e vorba de un redactor-șef sau de o misiune editorială, ci de ceva mai greu de localizat, mai alunecos: o rețea invizibilă de decizie, modelare, eliminare, potențare. În era platformelor, a machine learning-ului, a viralei ca valoare supremă, consiliile editoriale invizibile au devenit arbitrii absolutului.
Nu există birouri, ședințe, cafele de redacție sau procese verbale. Există linii de cod, feedback loops, dashboards și heatmaps. Există impulsul economic, fragilitatea ideologică, presiunea comunității și un sistem de feed-uri care, sub pretextul că “ți oferă exact ce vrei”, înervează, hrănește, cenzurează, modelează. Totul fără semnătură, fără asumare, fără responsabilitate. O tăcere algoritmică care decide ce voce trăiește și ce voce dispare.
Puterea care nu poartă nume
Consiliul editorial clasic era un mecanism asumat: un grup de oameni vizibili, aflați într-o redacție, cu criterii editoriale, cu responsabilitate împreună cu autoritatea. Ceea ce avem azi este o mutație radicală: puterea de selecție a conținutului a fost externalizată către platforme, iar criteriile s-au mutat din etic în statistic.
Facebook, YouTube, TikTok, Instagram nu sunt doar distribuitori de conținut. Ele sunt noii editori ai lumii. Nu recunosc oficial asta, dar comportamentul lor editorial este total: prioritizează, ascund, amplifică, reduc la tăcere. Nu prin editare, ci prin absența vizibilității. În digital, moartea unui conținut nu înseamnă interzicere. Moartea înseamnă zero reach.
Algoritmul nu are ideologie. Dar are obiective.
Cel mai perfid element al consiliilor invizibile este pretinsa lor neutralitate. Algoritmul nu e de stânga, nici de dreapta. Nu susține teorii ale conspirației, dar nici nu le condamnă. El optimizează. Pentru timp de retenție. Pentru click. Pentru engagement. Pentru publicitate.
Asta face ca un clip despre anxietate, conspirații, sexualitate sau frică să fie preferat în dauna unui reportaj despre realitatea economică sau despre migrație. Nu pentru că unul este “mai important” decât altul, ci pentru că unul reține atenția, iar celălalt cere răbdare.
În acest mod, lumea ni se arată prin lentila unei logici de profit, dar ne este prezentată ca o oglindă naturală. O confuzie care subminează nu doar adevărul, ci și capacitatea noastră de a-l mai căuta.
Autocenzura ca formă de adaptare
Creatorii de conținut nu mai scriu sau vorbesc liber. Ei optimizează. Știu ce cuvinte să evite ca să nu fie demonetizați. Știu ce tonalitate prinde. Ce subiecte să ocolească. În spatele fiecărui video de pe YouTube sau TikTok există un mic calcul de supraviețuire digitală. Nu neapărat pentru faimă. Ci pentru a nu fi îngropați de algoritm.
Această formă de autocenzură sistemică este poate cea mai insidioasă: nu vine de la un stat totalitar, ci de la o ecologie digitală care recompensează conformismul aparent, reacția emoțională rapidă și repetabilitatea.
Cine trage sforile?
Nimeni și toți. Echipe de ingineri care construiesc algoritmi fără să cunoască implicațiile etice. Executivi care optimizează pentru venituri. Advertiseri care cer “brand safety”. Politicieni care folosesc platformele drept câmpuri de testare pentru mesajele lor. Publicul care validează ceea ce înțelege deja.
Este o democrație a feedback-ului instantaneu, dar nu și a responsabilității. Un sistem de decizie fără decidenți vizibili. Tocmai de aceea, este aproape imposibil de reglementat.
Spre un nou contract informațional
Dacă presa a funcționat, în teorie, pe baza unui contract etic între editori și public, platformele funcționează pe baza unui contract tăcut între datele tale și banii lor. Nimeni nu ți promite echilibru, pluralism sau adevăr. Ți ești liber să crezi orice, atâta timp cât rămâi activ.
Poate e momentul unei renegocieri. Nu neapărat prin cenzură, ci prin transparență. Nu prin interdicții, ci prin declarații de asumare editorială. Fiecare platformă care decide ce vedem este, implicit, un editor. Iar fiecare editor ar trebui să fie tras la răspundere pentru selecțiile sale.
Până atunci, vom trăi într-o lume cu mii de voci, dar cu o singură regulă: ceea ce nu e distribuit, nu există. Un fel de cenzură prin absență. O lume cu consilii editoriale invizibile, dar cu consecințe foarte reale.