Ce spun experții despre relațiile din ziua de azi,de ce nu mai functioneaza relatiile intr-o lumea care are abundenta si sprosperitate?
Despărțirile liniștite și viitorul lichid al iubirii
Într-o dimineață liniștită de Mai, într-o cafenea din Birmingham , doi oameni își spuneau adio. Nicio dramă, nicio voce ridicată, nici un gest dramatic. În schimb, cuvinte calde, o îmbrățișare sinceră, o promisiune vagă de prietenie post-iubire. Se desparteau nu pentru că s-ar fi întâmplat ceva tragic, ci pentru că – pur și simplu – simteau că nu mai au ce crește împreună. O despărțire liniștită, aproape grațioasă, emblematică pentru o epocă în care relațiile se topesc, nu explodează.
Cum am ajuns aici? Cum a ajuns dragostea – acel teritoriu cândva sacru, dramatic și absolut – să fie renegociată atât de calm și des, aproape contractual? E doar o impresie de suprafață sau chiar asistăm la o transformare radicală a modului în care iubim, rămânem sau plecăm?
Un antropolog ar spune:
Iubirea, așa cum o cunoaștem astăzi în Occident, e un construct istoric relativ recent. Trecutul abundă în relații reglementate de clanuri, religii, economie, alianțe. Dragostea romantică s-a emancipat abia târziu, dar odată cu ea a venit și o idee nouă: aceea a sufletului-pereche, a iubirii „unice și pentru totdeauna”. O idee frumoasă, dar poate tot atât de fragilă.
În societățile contemporane, mai ales în mediile urbane dezvoltate, această viziune intră în coliziune cu valorile modernității târzii: autonomia, autorealizarea, libertatea. Nu e o conspirație împotriva familiei. E o mutație tăcută a priorităților. Când indivizii devin „unitatea de bază” a sensului, legăturile se renegociază constant.
De ce nu mai functioneaza relatiile- perspectiva sociologica – observăm o normalizare a sfârșitului. Religiile și tradițiile ofereau odinioară repere clare și sancțiuni dure pentru destrămarea unei relații. Astăzi, divorțul nu mai este o rușine, ci un prag de recalibrare. Iar asta poate fi și eliberator, și epuizant. Oportunitățile cresc, dar și instabilitatea.
Zygmunt Bauman vorbea despre „iubirea lichidă” – o formă de conexiune temporară, reversibilă, deseori tranzitorie, în care frica de legături definitive coexistă cu dorința profundă de intimitate. Cuplurile contemporane se construiesc sub presiunea simultană a nevoii de siguranță și a exigenței libertății personale. Iar uneori, cele două devin incompatibile.
Psihologia adaugă o notă importantă: suntem prima generație care a internalizat la scară largă limbajul terapiei – atașament, granițe, nevoi, traume. Oamenii de azi intră în relații cu mai multă introspecție și, paradoxal, cu o toleranță mai mică la compromis. „Dacă nu mă face să cresc, nu mai rămân”. „Nu vreau să repet tiparele părinților mei”. Aceste fraze nu mai sunt excepții, ci mantra noii iubiri.
Dar ce înseamnă asta pentru durabilitate? S-ar putea ca idealul de „relație bună” să fi devenit atât de sofisticat, atât de rafinat, încât realitatea să nu mai poată ține pasul. Iar rezultatul e o succesiune de legături semi-durabile, din care fiecare partener învață, își vindecă ceva, apoi pleacă.
De ce nu mai functioneaza relatiile –Demografia, în tăcerea ei statistică, confirmă tendințele.
În majoritatea țărilor europene, vârsta medie la prima căsătorie crește. Rata natalității scade constant, iar cuplurile fără copii sau cele care aleg co-parentingul fără relație romantică sunt în creștere. În paralel, se multiplică formele alternative de conviețuire: relații deschise, parteneriate non-monogame etice, comunități queer cu forme fluide de iubire și apartenență.
Aceste date nu exprimă doar schimbări de comportament, ci mutații de paradigmă. Societatea nu mai oferă un singur model de iubire, ci o hartă fragmentară de opțiuni. Libertatea e uriașă. Dar și dezorientarea.
Economia are și ea un cuvânt greu.
Tranziția către o economie de piață globalizată, volatilă, cu accent pe performanță și mobilitate, creează presiuni constante. Mulți tineri investesc masiv în carieră, educație, self-branding – lăsând puțin spațiu pentru construcții de cuplu pe termen lung. În același timp, locuințele devin inaccesibile, iar instabilitatea financiară descurajează asumarea parentalității.
Astfel, iubirea devine adesea un lux de timp și resurse. Și poate nu întâmplător, multe dintre relațiile care funcționează pe termen lung sunt cele în care ambii parteneri au un capital cultural, emoțional și economic peste medie. Iubirea, cumva, se clasează.
Și totuși, în această lume fragmentată, oamenii nu încetează să caute intimitatea. Nu încetează să dorească să fie văzuți, atinși, înțeleși. Doar că o fac altfel: cu filtre mai multe, cu mai multă luciditate, cu un soi de realism poetic.
Poate că nu trăim sfârșitul iubirii, ci doar sfârșitul unei versiuni despre ea. Poate că nu se destramă relațiile, ci se reinventează. Dar în ce direcție?
Dragoste în epoca post-romantică: între libertate și singurătate”
Dacă am lăsat în urmă modelul clasic al iubirii – exclusiv, monogam, pe viață – ce punem în loc? Ce rămâne din promisiunea de „noi doi până la capăt”, când întregul vocabular afectiv se rescrie într-un registru de termeni noi: compatibilitate emoțională, poliamorie etică, relații cu durată determinată, granițe sănătoase?
Poate că întrebarea esențială nu este dacă iubim mai puțin, ci dacă iubim altfel. Și mai ales: încotro ne duce această iubire „altfel”?
Să ne întoarcem puțin în psihologie sa intelegem de ce nu mai fucntioneaza relatiile in general .
Specialiștii în atașament – Bowlby, Ainsworth, apoi modernii ca Sue Johnson – au demonstrat că nevoia de conexiune profundă rămâne constantă la om, indiferent de epocă. Copilul caută siguranță, adultul caută apartenență. Nimic nu s-a schimbat la nivel biologic. Și totuși, adulții moderni par să se teamă de această vulnerabilitate mai mult ca oricând.
Suntem în plină „epocă a ghosting-ului”, în care retragerea tăcută a devenit normă, iar conversațiile inconfortabile se evită prin dispariție digitală. Ne construim profiluri impecabile pe aplicații, dar suferim de anxietate de intimitate. Paradoxul? Cu cât devenim mai buni la self-awareness, cu atât devenim mai neîncrezători în ceilalți.
În profunzime, se conturează o întrebare tăcută, dar dureroasă: Cum mai rămânem, atunci când nu mai e perfect?
De nu mai functioneaza relatiile de durata si cum sociologia urbana a inceput sa cartografieze noi tipuri de “familie’.
Familii alese – formate din prieteni apropiați, foști iubiți, colegi de casă – înlocuiesc treptat rețeaua tradițională. În marile metropole, oamenii nu mai caută doar un partener, ci o „constelație de sprijin”. Pe Tinder, unii scriu: „Caut partener pentru viață… sau măcar pentru sezonul ăsta”.
Nimeni nu pare să mai creadă cu totul în „pentru totdeauna”, dar dorința de legătură rămâne intactă. E o iubire cu centură de siguranță. O iubire în care „să nu ne pierdem pe noi înșine” devine mantra supremă – dar oare iubirea nu presupune, în esență, o formă de contopire?
Economiștii culturali oferă o altă cheie de lectură cand vine vorba functionarea relatiilor.
Iubirea devine și ea un bun de consum – negociabil, temporar, filtrabil. Tehnologia a transformat seducția într-un joc de alegeri infinite. Poți cunoaște zece oameni într-o zi. Îți poți programa o întâlnire într-o pauză de cafea. Dar, în același timp, fiecare alegere devine o renunțare. Și fiecare relație e, potențial, provizorie.
Economia atenției ne cere să fim mereu disponibili, dar nu implicați. Avem relații cu oameni pe care nu-i cunoaștem cu adevărat și ne cunoaștem cu adevărat cu oameni cu care nu suntem în relații. Cum navigăm acest decalaj?
Și mai ales: ce înseamnă „angajament” într-o cultură care glorifică flexibilitatea?
Demografia ridică semne de întrebare incomode.
Dacă actualele tendințe se mențin, în multe țări europene – dar și în Asia urbană – populația activă va scădea dramatic. Se nasc tot mai puțini copii. Și nu e doar o chestiune de bani. Ci una de sens. De ce să aduci un copil într-o lume instabilă? De ce să formezi un cuplu când fiecare etapă a vieții cere relocare, recalificare, regândire de sine?
Apar noi forme de a fi „împreună fără a fi într-o relație”: parenting între prieteni, comunități co-living, modele partajate de îngrijire. Poate că „familia” nu dispare, ci doar se reconfigurează. Dar asta cere o schimbare radicală de mentalitate.
Antropologia post-modernă avertizează:
Suntem primii care trăim dragostea într-un vid simbolic. Am demontat miturile, dar nu am pus nimic durabil în loc. Avem autonomie, dar ne lipsește narativul. Ce înseamnă să iubești „bine”? Cum arată un final sănătos? Ce e loialitatea, dacă nu exclusivitate? Fără ritualuri, fără semnificații împărtășite, iubirea riscă să devină doar un schimb de nevoi gestionate logistic.
Și atunci – ce facem?
Răspunsul nu e simplu, dar poate începe cu câteva întrebări care merită puse:
- Poate dragostea supraviețui într-un climat al excesului de opțiuni?
- E posibil un angajament profund fără pierdere de sine?
- Cum arată intimitatea într-o eră în care ne spunem mereu „alege-te pe tine”?
- Și, mai ales, e nevoie să reconstruim un nou limbaj al iubirii? Unul care să nu nege autonomia, dar nici să excludă devotamentul?
La capătul acestei călătorii, poate că iubirea nu s-a pierdut, ci doar s-a fluidizat. S-a infiltrat în noi forme de a fi împreună – uneori temporare, uneori surprinzător de durabile, alteori neclasificabile.
Poate că trebuie să învățăm din nou cum să iubim. Fără garanții. Fără scenarii predefinite. Cu curajul de a rămâne, dar și cu înțelepciunea de a pleca.
Poate că această ezitare de a rămâne – în relații, în promisiuni, în construcții de durată – nu se oprește doar la viața de cuplu. Se extinde tăcut și în alte teritorii intime, cum ar fi decizia de a deveni părinte. Tot mai mulți oameni vor copii „cândva”, dar amână la nesfârșit. Nu din egoism, ci dintr-un amestec de teamă, presiune socială și absență a unui cadru stabil. Despre această teamă de a adopta – nu doar un copil, ci și o identitate parentală – am scris mai multe aici https://retetedeviata.com/frica-de-adoptie-trierea-copiilor-si-etica-reproducerii-sociale-intre-alegere-si-control/
Și poate că adevărata întrebare nu mai este „cum să nu se termine?”, ci:
„Ce învățăm unul despre celălalt – și despre noi – cât încă mai suntem împreună?”