Contradicția supremă a timpurilor noastre: cum am ajuns să murim de foame într-o lume care produce mai mult decât poate consuma. O investigație despre sistem, spectacol, responsabilitate și tăcerea vinovată a celor care pot schimba totul, dar nu o fac.
Între banchet și cimitir
În 2024, omenirea a produs de trei ori mai multă hrană decât ar fi fost necesar pentru a hrăni fiecare bărbat, femeie și copil de pe planetă. În aceeași perioadă, peste 9 milioane de oameni au murit din cauze legate de foame. E un contrast grotesc, aproape mitologic – ca și cum zeii moderni ar fi condamnat lumea la un banchet perpetuu în care unii își îneacă siluetele în excese, iar alții privesc, înfometați, de dincolo de gardul invizibil al distribuirii inegale.
Aceasta nu este o simplă inechitate. Este o crimă sistemică. Și, poate mai grav, o formă de uitare morală colectivă.
În secolul XX, foamea era asociată cu seceta, războiul sau dezastrele naturale. Astăzi, în secolul hiperconectivității, foametea este produsul unui sistem economic care consideră hrana o marfă, nu un drept. Iar spectacolul devine o formă de sedare: cât timp luminile sunt aprinse, suferința poate fi ignorată.
Sistemul ca mitologie modernă
Trăim într-o lume care își justifică existența printr-o promisiune falsă: că progresul tehnologic, eficiența piețelor și libertatea capitalului vor aduce, în cele din urmă, binele comun. Dar această promisiune s-a dovedit a fi o mitologie de silicon.
Realitatea este că globalizarea nu a egalizat șansele, ci le-a polarizat. Într-un sat din Sudanul de Sud, un copil moare de deshidratare în timp ce într-un studio din Los Angeles se filmează o reclamă de milioane pentru o apă minerală „artizanală”. În Bangladesh, mii de femei muncesc pe salarii de subzistență pentru branduri care își vând tricourile la 400 de dolari în New York sau Milano.
Aceasta nu este disfuncționalitate. Este design. Sistemul nu este stricat – funcționează exact așa cum a fost conceput: pentru a extrage maximum din resursele și oamenii planetei, oferind profit unui procent microscopic din populație. Restul sunt spectatori, muncitori sau pierderi colaterale.
Cultura spectacolului: când ne distrăm până la epuizare morală
Într-un contrast strident, în epoca în care foametea ucide în tăcere, cultura spectacolului atinge noi culmi ale opulenței. Festivaluri precum Coachella, Burning Man sau show-urile regale de la Riyadh sunt temple moderne unde elitele globale își celebrează propria versiune de realitate. Lumini, sunet, influenceri, NFT-uri, haine couture, avioane private. Totul este „live”, „viral” și, mai ales, „de neuitat”.
Dar tocmai aceasta este drama: uitarea. Spectacolul nu e doar o formă de distracție, ci un narcotic social. Ne amorțește conștiința. Înlocuiește indignarea cu divertismentul. Într-o lume în care suferința e doar la un swipe distanță, compasiunea devine obositoare.
Ce valoare mai are empatia într-un sistem care transformă totul în conținut?
Foametea ca afacere și inegalitatea ca normă
Cei care se așteaptă ca piața liberă să salveze lumea, uită un adevăr simplu: nu există profit în salvarea celor săraci. În schimb, există profit în gestionarea crizelor, în vânzarea ajutoarelor, în transformarea refugiaților în „pachete de securitate” și a foametei în știri care aduc trafic.
Organizațiile umanitare devin, uneori fără să vrea, parte din ecosistemul economic al tragediei. Banii donați circulă prin conturi offshore. Fondurile de reconstrucție sunt subcontractate unor corporații care au contribuit inițial la distrugerea locurilor respective. Este o lume în care și binele este externalizat și instrumentalizat.
Inegalitatea devine, în acest context, nu doar o realitate, ci o condiție de funcționare a sistemului. Dacă toți am avea destul, cine ar mai accepta să muncească pentru salarii de nimic? Cine ar mai consuma compulsiv? Cine ar mai visa la stilul de viață al celor care trăiesc dincolo de ecran?
Cine este de vină?
Aici vine întrebarea cea mai inconfortabilă: dacă sistemul este bolnav, cine l-a creat? Cine îl menține? Răspunsul nu este simplu. Dar nici confortabil.
Suntem toți, într-o măsură sau alta, parte din acest mecanism. Nu doar elitele politice sau marile corporații. Ci și cei care aleg să nu vadă. Cei care preferă confortul narativ al „nu putem face nimic” în locul disconfortului moral al responsabilității personale.
Este mai ușor să dăm vina pe „lume”, pe „guverne”, pe „sistem”. Dar sistemul nu este altceva decât suma deciziilor noastre – individuale și colective.
Întrebarea pe care nu vrem să ne-o punem
Ce s-ar întâmpla dacă am decide, la nivel global, să redirecționăm doar 5% din bugetele pentru divertisment, lux și publicitate către combaterea foametei și sărăciei extreme? Potrivit datelor ONU, ar fi suficient pentru a eradica foametea globală într-un deceniu. Nu e imposibil. Este doar indezirabil – pentru cei care ar trebui să renunțe la un mic exces.
Adevărul crud este că nu ducem lipsă de soluții. Ci de voință.
Un nou alfabet moral
Este nevoie de o reconstrucție a imaginarului colectiv. O revoluție care nu începe cu arme, ci cu întrebări. Cu disconfort. Cu refuzul de a mai participa la un sistem care normalizează inumanul. Nu e vorba despre a da vina. E vorba despre a alege, zilnic, să vedem – și să nu uităm.
Poate că adevărata criză a epocii noastre nu este economică, ci simbolică. Am pierdut simțul proporției. Am înlocuit sensul cu spectacolul. Am construit imperii digitale, dar am uitat alfabetul empatiei.
Epilog: O lume la răscruce
Fiecare epocă istorică și-a avut momentul de cotitură. Când Roma ardea, elitele dansau. Când revoluția bătea la ușă, aristocrații francezi priveau focurile din depărtare ca pe un foc de artificii. Astăzi, banchetele au loc în cloud, iar incendiile vin sub formă de colapsuri ecologice, migrații masive și foamete cronică.
Istoria ne-a arătat mereu ce se întâmplă când abundența este prost gestionată. Doar că, de această dată, e globală. Iar prețul nu va fi doar al celor flămânzi, ci al tuturor.
Întrebarea finală nu este dacă putem schimba lumea. Ci dacă suntem dispuși să o privim în față, așa cum este. Și să nu ne întoarcem privirea.