De ce e important sa vorbim si despre eutanasia umana?
Am cunoscut în anii mei de lucru ca broker cultural în Regatul Unit oameni deosebiti – nu doar în statistici, ci în cafenele comunitare, în biblioteci de cartier, în colțuri de lumi adesea ignorate. Erau oameni care își țineau demnitatea legată strâns de luciditate, nu de speranță. Unu dintre acesti oameni este o femeie diagnosticată cu o boală neurodegenerativă rară, mi-a povestit că își programase moartea într-o vilă discretă de lângă lacul Zurich. Trecuse prin luni întregi de consiliere, dosare, interviuri. Nu ezita. Își pregătise până și muzica – un vechi vinyl de jazz pe care-l asculta cu soțul ei când erau tineri. Asta voia să-i fie ultimul sunet. Nu un gest dramatic, ci o formă de fidelitate față de cine fusese.
În Elveția, costul unei astfel de proceduri variază între 7.000 și 12.000 de franci elvețieni. Aici, sinuciderea asistată este permisă legal din 1942, cu condiția ca ajutorul să nu aibă motivație egoistă. Statul nu oferă finanțare, dar nici nu intervine. Serviciile sunt oferite de organizații precum Dignitas sau Exit, care au devenit, paradoxal, locuri ale unei ultime exprimări a libertății individuale.
Elveția nu e singura: Olanda, Belgia, Luxemburg, Canada și, mai recent, Spania, oferă posibilitatea legală de a alege moartea asistată, în condiții stricte. Însă normele diferă fundamental. În Olanda, medicul poate administra substanța letală. În Canada, legislația e într-o continuă adaptare – mai ales după includerea bolilor psihice în anumite circumstanțe. În SUA, doar câteva state – Oregon, Washington, California – permit sinuciderea asistată, dar nu eutanasia activă.
Diferențele nu sunt doar juridice. Sunt culturale, morale, filozofice.
Eutanasia umana-Ce anume îi determină pe oameni să aleagă sfârșitul?
Contrar imaginii publice, nu durerea fizică este motivul principal. Studiile arată că peste 70% dintre cei care recurg la sinucidere asistată indică pierderea autonomiei, pierderea demnității, teama de a deveni o povară ca fiind factorii determinanți. Moartea devine o alegere lucidă, nu un strigăt de disperare. Nu e vorba de a încheia viața, ci de a o finaliza cu sens.
Profilul celor care recurg la eutanasie nu e cel al oamenilor singuri, izolați sau depresivi, ci al celor care au fost activi, responsabili, raționali. Persoane care înțeleg ireversibilitatea bolii și refuză să-și transforme sfârșitul într-o agonie prelungită.
Dar această alegere vine cu un cost nevăzut: dilema morală a celor din jur. Familia, prietenii, medicii, asistenții sociali – cu toții devin actori într-un scenariu etic extrem de complex. Ce înseamnă să respecți alegerea cuiva? Unde începe compasiunea și unde începe complicitatea?
Dilemele conștiinței: între suferință și liber arbitru-Eutanasia umana
Într-un interviu rar, Dr. Erika Preisig – medic elvețian, fondator al unei organizații specializate în sinucidere asistată – povestește despre pacienții săi cu o sobrietate care frânge, dar nu dramatizează. Un fost dirijor care și-a pierdut mobilitatea mâinilor. O avocată de 43 de ani cu scleroză multiplă. Un cuplu vârstnic care a cerut să plece împreună. Toți au ajuns la ea nu ca ultimă soluție, ci ca o decizie gândită, repetată, apărată cu luciditate. „Niciunul nu venea din disperare. Veneau din dorința de control, din respect pentru propria poveste”, spune ea.
În țările unde eutanasia umana este legală, procesul e riguros și birocratic, nu pentru a îngrădi, ci pentru a filtra. În Elveția, trebuie îndeplinite mai multe condiții: diagnostic clar, incurabil, suferință neameliorabilă, capacitate juridică deplină, voluntarism fără presiuni externe. Dosarul este analizat de consilieri, psihologi, medici independenți. Între prima solicitare și procedura finală trec săptămâni, uneori luni. Niciun pas nu e grăbit. În multe cazuri, pacienții renunță. Află că au controlul și nu mai simt nevoia să îl exercite.
Și totuși, pentru fiecare pacient care moare asistat, rămân zeci de întrebări nerostite. Ce rămâne în mintea copiilor lor? În conștiința medicilor care au aprobat? În istoria personală a celor care au privit în ochi o astfel de alegere și au spus: „Înțeleg.”
Eutanasia Umana-Etica medicală se află în fața unei rupturi paradigmatice. Jurământul hipocratic, în forma sa clasică, interzice administrarea de substanțe letale. Dar medicina modernă nu mai este un set de proceduri; este o profesie a alegerilor. Iar când viața biologică se prelungește dincolo de viața trăită cu sens, întrebarea „a salva” devine: pentru cine și pentru ce?
Deși în conversațiile de zi cu zi cele două concepte sunt adesea confundate, sinuciderea asistată și eutanasia sunt lucruri profund diferite, chiar dacă au același deznodământ. În sinuciderea asistată, persoana își administrează singură substanța letală, având sprijin medical și logistic – fără ca medicul să intervină direct. Este un gest al asumării personale, în care controlul rămâne până la capăt în mâinile pacientului. Eutanasia, pe de altă parte, presupune o intervenție activă din partea unui profesionist – de regulă un medic – care provoacă moartea prin administrarea substanței letale, cu acordul persoanei în cauză. Diferența nu este doar una procedurală, ci atinge miezul întrebării morale: cine duce gestul până la capăt?
Religiile mari condamnă eutanasia fără echivoc – fie că vorbim de creștinism, islam sau iudaism. Dar și aici apar nuanțe. În tradiția budistă, suferința este privită ca parte din drum, dar compasiunea – principiu fundamental – poate include înțelegerea dorinței de a nu suferi inutil. În creștinismul occidental, pozițiile mai liberale recunosc dilema morală fără să o reducă la anateme.
Filozofii au răspuns în moduri diferite. Camus scria că „singura problemă filozofică serioasă este sinuciderea”. În timp ce bioeticieni contemporani – precum Peter Singer – susțin eutanasia în numele autonomiei și al evitării suferinței, critici ca Leon Kass avertizează că deschiderea acestei porți ar putea duce la un derapaj moral: de la dreptul de a muri la datoria de a muri atunci când devii „inutil social”.
Euanasia umana nu înseamnă doar să dai o opțiune, ci și să introduci un nou standard al morții acceptabile.
Această dezbatere nu e una abstractă. Se petrece în spitale, în camerele de gardă, în unități de îngrijire paliativă, în familii. La limită, este o conversație despre ce fel de societate vrem să fim. Una care prelungește viața cu orice preț, chiar și când nu mai e trăită? Sau una care respectă alegerea de a muri în demnitate?
Eustanasia umana –România, astăzi– e ilegală, iar sinuciderea asistată nu este nici măcar recunoscută în termeni legali. Discursul public e rareori articulat, iar etica medicală, influențată de religie, se opune aproape unitar. Dar viața reală nu ține cont de Codul Penal. Tot mai mulți români își duc părinții sau partenerii în alte țări, în căutarea unui sfârșit mai puțin chinuit. Cu discreție. Cu rușine. Cu frică.
Eutanasia umana-Întrebarea reală e următoarea: într-o societate care a învățat să prelungească viața, mai știm să-i respectăm finalul?Mai suntem capabil sa intelegem ce se intampla in jurul nostru cand traim in cea mai prospera era din istoria umanitatii -citeste aici despre acest subiect https://retetedeviata.com/epoca-abundentei-si-moartea-din-umbra-despre-ruina-morala-a-unei-lumi-care-are-tot/