Cândva, aprecierea era o chestiune de cuvânt. Era rostită. Avea ton, context, privire. Azi, e un clic. Un pixel colorat într-un colț de ecran. E atins cu buricul degetului, fără ezitare. Like. Aprobarea a fost redusă la o mișcare tactilă fără gând. Dar, ca orice reflex care scapă de sub control, și acesta a devenit periculos. Mai ales pentru că nu doare.
La început, rețelele sociale păreau locuri de exprimare. Locuri în care oamenii aveau, în sfârșit, o voce. Chiar și cei care nu fuseseră niciodată ascultați. A fost o promisiune. Apoi a venit avalanșa: fețe, părerile, dramele, trupurile, confesiunile, indignările, câinii pierduți, selfie-urile în baie, rețetele cu avocado, revoltele cu subtitrări. Iar peste toate, a apărut acel singur gest de reacție – like-ul – care le-a aplatizat pe toate. A nivelat totul în același tip de aprobare tăcută, anonimă și lipsită de conținut.
Nu mai contează dacă e vorba de o postare cu un copil bolnav sau de o farfurie cu paste. Că e un vers de Rilke sau un citat fals atribuit lui Einstein. Primește like. Fără întrebare, fără discriminare, fără gând. S-au prăbușit ierarhiile afective. Empatia și plictisul împart același gest.
Dar ce înseamnă, de fapt, acest gest?
La bază, like-ul e un simbol al acordului. Un “da” public. Dar în timp, funcția lui s-a multiplicat. E gest de curtoazie, uneori de teamă. Alteori, e instrument de negociere emoțională – “îți dau, ca să-mi dai”. E tributul pe care îl plătim ca să rămânem în rețea, să nu fim excluși din cerc, să nu părem absenți. Like-ul a devenit o formă de supraviețuire socială digitală.
Iar aici se întâmplă un fenomen subtil, dar profund: gestul devine mai important decât conținutul. Dăm like pentru că trebuie să reacționăm. Pentru că algoritmul penalizează lipsa de activitate. Pentru că liniștea în online e suspectă. Și astfel, ne antrenăm în tăcere să reacționăm fără să mai vedem. Începem să dăm like fără să citim, fără să știm ce încurajăm, fără să ne pese. Aprecierea se decuplează de valoare. Reflexul înlocuiește gândirea.
Cui dăm like? Și mai ales, de ce?
Sociologic, distribuția like-urilor arată ca o hartă a dependențelor afective și a strategiilor de poziționare. Dăm like prietenilor, colegilor, celor de care avem nevoie, celor pe care vrem să-i impresionăm sau să-i reținem. Rareori mai dăm like pentru conținut în sine. În majoritatea cazurilor, nu conținutul primește validare, ci persoana care l-a publicat.
S-a diluat complet granița dintre acord sincer și întreținere relațională. Într-un ecosistem bazat pe vizibilitate, orice gest devine monedă. Iar like-ul e cea mai ieftină, dar și cea mai circulată dintre ele.
E un gest privat? Nu. E un act public cu efecte colective.
În rețele, like-ul e un semnal pentru algoritmi. Un semn care decide ce se arată mai mult, ce se ignoră, ce se amplifică. Fiecare gest contribuie la o ecologie informațională. Fiecare like influențează ceea ce ceilalți vor vedea, vor crede, vor susține.
De asta e nevoie de responsabilitate. Nu e un moft. E o igienă mentală colectivă. Pentru că ceea ce aprobăm ajunge, prin acumulare, să definească norma. Dacă validăm constant excesul, vom ajunge să trăim într-un peisaj al excesului. Dacă aprobăm doar frumusețea artificială, vulnerabilitatea reală va deveni indezirabilă. Dacă dăm like din politețe la idei periculoase, vom normaliza pericolul.
Dar poate fi acest reflex reeducat?
Poate. Ca orice reflex, are nevoie de contrareflex. De oprire. De pauză. De tăcere. Like-ul trebuie întârziat. Gândul trebuie reactivat. Trebuie să învățăm din nou să nu reacționăm. Să nu răspundem imediat. Să ne luăm câteva secunde să ne întrebăm: „Sunt de acord cu asta?” „Susțin ceea ce implică acest conținut?” „Încurajez ceva valoros sau doar întrețin o relație falsă?”
Nu toți oamenii vor face acest efort. Dar cei care o fac pot deveni repere. Într-un spațiu în care aprobarea e distribuită fără măsură, tăcerea devine un act critic. Absența unui like poate fi un semn de discernământ.
Ce cultivă, în timp, acest reflex dacă rămâne necontrolat?
Cultivă zgomotul. Mediocritatea. Supraexpunerea. Confuzia dintre spectacol și autenticitate. Reduce pluralitatea de reacții la o singură formă de reacție standard. Dispare nuanța. Dispare tăcerea cu sens. Și poate cel mai grav: dispare capacitatea de a spune nu.
Într-o lume unde totul poate fi “likat”, nimic nu mai e cu adevărat important. Pentru că totul e nivelat. E o epidemie a aprobării universale în care și binele, și răul, și frumusețea, și kitsch-ul primesc aceeași formă de reacție.
Ce ar trebui să stea, de fapt, la baza unui like?
Judecata. Acordul conștient. Recunoașterea valorii. Empatia sinceră. Altfel spus, un like ar trebui să fie o formă de conținut în sine, nu doar o reacție. Nu un gest de întreținere, ci o luare de poziție. Un angajament. O semnătură. O afirmație.
Dar atâta timp cât acest gest va fi folosit fără măsură, va continua să distorsioneze percepția asupra realității. Iar realitatea distorsionată are consecințe. Nu doar asupra celor care o creează, ci și asupra celor care o consumă.
Like-ul, în forma lui actuală, nu mai e nevinovat. Și poate nici mic. E doar invizibil, pentru că e prea prezent. E timpul să-l readucem în vizibil, să-l resemnificăm, să-l curățăm de uzura automatismei. Pentru că dacă nu-l recucerim acum, riscăm să devenim nu doar victimele unei validări automate, ci și autorii unui peisaj în care gândirea încetează să mai conteze.