Luna Diasporei: de ce august aduce o altă Românie acasă

În fiecare vară, milioane de istorii ale plecării, revenirii și apartenenței se întâlnesc din nou în România-Luna Diasporei

În august, România capătă pentru câteva săptămâni o altă geografie. Pe șosele apar mai multe mașini cu numere de Italia, Germania, Spania, Franța sau Marea Britanie. În sate și orașe se redeschid case rămase aproape goale o bună parte din an, familiile se reunesc, iar nunțile, botezurile, întâlnirile cu rudele și rezolvarea unor probleme administrative sunt adesea programate tocmai în această perioadă. În aeroporturi și gări, aceeași mișcare poate fi citită în succesiunea sosirilor și, câteva săptămâni mai târziu, a plecărilor.

Este una dintre perioadele anului în care amploarea migrației românești devine vizibilă în viața de zi cu zi.

De aici vine și expresia „Luna Diasporei”, asociată lunii august. Nu vorbim despre o sărbătoare națională care ar transforma oficial întreaga lună într-o celebrare instituită prin lege. Formula s-a consolidat însă în discursul public și instituțional tocmai pentru că august este perioada în care mulți români stabiliți în străinătate își petrec concediile în România. În diferite comunități au apărut, de-a lungul anilor, întâlniri, evenimente culturale și inițiative dedicate celor care trăiesc în afara granițelor.

Dincolo însă de titulatură și de evenimente, Luna Diasporei spune o poveste mult mai importantă despre România ultimelor trei decenii. Este o poveste despre plecare și mobilitate, despre muncă, familie, bani trimiși acasă, copii crescuți între limbi și țări, case construite în România și vieți construite în altă parte. Și, poate mai ales, despre felul în care migrația a schimbat sensul unui cuvânt aparent simplu: acasă.

Una dintre marile transformări sociale ale României

Dimensiunea fenomenului explică de ce diaspora nu mai poate fi tratată drept o categorie aflată undeva la marginea societății românești. Milioane de oameni născuți în România și-au construit viețile în alte state, iar migrația a modificat familii, comunități locale și relațiile economice și sociale dintre România și restul Europei.

În raportul său amplu Talent Abroad: A Review of Romanian Emigrants, OECD descrie aderarea României la Uniunea Europeană, în 2007, drept un moment de cotitură pentru mobilitatea românilor. Migrația crescuse însă și înainte. După 1989, ridicarea restricțiilor de călătorie a deschis o perioadă complet diferită, iar destinațiile și traseele s-au modificat succesiv. Germania, Ungaria și Israelul au avut un rol important în primii ani postcomuniști, Statele Unite și Canada au devenit destinații semnificative pentru anumite categorii de migranți, iar ulterior Italia, Spania, Germania și Regatul Unit au atras comunități românești foarte numeroase.

Datele istorice OECD arată amploarea extraordinară a schimbării: în 2015–2016, aproximativ 3,6 milioane de persoane născute în România locuiau în state OECD, iar circa 90% dintre acestea se aflau în Europa. Italia găzduia atunci peste un milion de emigranți români, urmată de Germania și Spania. Aceste cifre trebuie citite însă în contextul perioadei la care se referă și nu prezentate drept un recensământ actual al diasporei. Statisticile despre românii din străinătate diferă în funcție de criteriul utilizat: cetățenie, țară de naștere, rezidență sau evidențele administrative ale fiecărui stat.

Dincolo de cifre rămâne însă un fapt greu de contestat: migrația este una dintre marile transformări sociale prin care a trecut România după 1989. Iar august concentrează, pentru câteva săptămâni, consecințele acestei istorii.

Luna Diasporei și o viață construită între două țări

Pentru mulți dintre cei plecați, revenirea în România nu mai este o „întoarcere” în sensul clasic al cuvântului. Este mai degrabă o deplasare temporară între două spații care fac parte simultan din aceeași viață.

Un om poate lucra în München, poate avea copiii la școală acolo și poate plăti un credit în Germania, în timp ce părinții lui locuiesc într-un sat din Suceava. Poate participa zilnic la viața familiei prin telefon, poate urmări ce se întâmplă în România și poate veni de câteva ori pe an fără să mai aibă aici centrul existenței sale cotidiene.

Antropologia și sociologia migrației folosesc conceptul de transnaționalism tocmai pentru a înțelege asemenea situații. Migrația nu presupune obligatoriu ruperea relațiilor cu societatea de origine și înlocuirea lor cu apartenența exclusivă la societatea de destinație. Relațiile familiale, economice, culturale și afective pot traversa frontierele ani sau chiar generații.

Banii circulă într-o direcție, copiii călătoresc în vacanțe în cealaltă, fotografiile și conversațiile circulă instantaneu prin telefon, iar o decizie importantă pentru familie poate fi discutată simultan într-un apartament din Torino și într-o casă din Botoșani.

De aceea, imaginea simplă a „românului plecat care se întoarce acasă” nu mai descrie întotdeauna realitatea.

Pentru cineva stabilit de cincisprezece sau douăzeci de ani în străinătate, întrebarea „când te întorci acasă?” poate conține deja o dificultate: unde este, de fapt, acasă?

România poate rămâne spațiul copilăriei, al familiei, al limbii materne și al memoriei, în timp ce existența cotidiană este construită la Madrid, Roma, Londra sau Berlin. Apartenența nu trebuie împărțită matematic între două țări. Un om poate aparține ambelor, în forme diferite.

Cercetările asupra migranților români confirmă tocmai complexitatea acestei legături. Un studiu realizat de Sergiu Gherghina și Aurelian Plopeanu pe un eșantion de 1.839 de migranți români de primă generație a analizat relația dintre intenția de revenire și factori precum sentimentul de apartenență, consumul de media românească, rețelele de prieteni și vizitele regulate în România. Legătura cu țara de origine nu poate fi redusă, așadar, la simpla prezență sau absență fizică.

Când părinții „vin acasă”, iar copiii vin în România

Diferența devine și mai interesantă în cazul copiilor.

Un părinte care a plecat din România la 25 de ani poate spune, două decenii mai târziu, că „vine acasă în august”. Copilul său, născut la Zaragoza sau crescut de mic la Milano, poate descrie exact aceeași călătorie spunând că „merge în România la bunici”.

Destinația geografică este aceeași. Semnificația ei poate fi complet diferită.

Pentru acești copii, România poate fi țara vacanțelor lungi, a bunicilor, a verilor, a unor gusturi și ritualuri familiale pe care le întâlnesc mai ales vara. Limba română poate fi limba vorbită în familie, o a doua limbă folosită numai cu anumite rude sau, în unele cazuri, o limbă pe care o înțeleg mai bine decât o vorbesc.

Ei pot avea o relație profundă cu România fără să fi trăit vreodată aici experiența pe care au trăit-o părinții lor.

Într-o singură generație, migrația schimbă astfel însăși definiția întoarcerii.

Poate că tocmai aici începe adevărata poveste a Lunii Diasporei. Nu în festivități și nici în formulele oficiale despre „românii de pretutindeni”, ci în întâlnirea anuală dintre oameni care au plecat, oameni care au rămas și o nouă generație pentru care România părinților este parte din propria identitate, fără să fie neapărat singurul loc pe care îl poate numi „acasă”.

În august, pentru câteva săptămâni, toate aceste Românii ajung din nou în același loc.

Iar odată cu oamenii nu se întorc numai bagajele, economiile și poveștile unei vieți trăite în altă țară. Se întorc și alte așteptări, alte experiențe profesionale, alte raportări la instituții, servicii și spațiul public. Tocmai această întâlnire dintre România celor plecați și România celor rămași deschide partea poate cea mai interesantă a poveștii: ce aduce diaspora acasă, dincolo de bani?

Luna Diasporei dincolo de bani: ce aduc acasă românii plecați

Când vorbim despre contribuția diasporei la România, conversația ajunge aproape inevitabil la bani. Este partea cea mai vizibilă și, mai ales, cea mai ușor de măsurat. Remitențele au susținut familii, au finanțat construcția sau renovarea unor case, educația copiilor, consumul și, în unele cazuri, mici investiții sau afaceri. Raportul OECD dedicat emigranților români arăta că, numai în 2017, România primise aproximativ 3,8 miliarde de euro sub formă de remitențe, echivalentul a circa 2% din PIB-ul de atunci. Cifrele sunt istorice și nu trebuie confundate cu situația actuală, dar ilustrează dimensiunea economică pe care migrația o dobândise deja. Raportul OECD analizează însă și alte forme de contribuție: competențe, antreprenoriat, experiență profesională și transfer de cunoaștere.

A reduce însă relația dintre România și milioanele de români plecați la banii trimiși acasă înseamnă a pierde o parte importantă a poveștii. Oamenii nu traversează frontierele numai cu bani. Împreună cu ei circulă experiențe, deprinderi profesionale, modele familiale, așteptări, obiceiuri și alte moduri de a privi relația dintre individ și societate.

După ani petrecuți într-o altă țară, omul care revine pentru câteva săptămâni în România privește inevitabil anumite lucruri printr-o grilă diferită de cea cu care a plecat. Uneori sunt lucruri aparent mărunte: respectarea unei programări, felul în care este oferit un serviciu, comportamentul în trafic, curățenia unui spațiu public sau modul în care se formează o coadă. Alteori comparația ajunge la domenii mult mai importante: școala, sistemul medical, relațiile de muncă, administrația sau raportul dintre cetățean și instituțiile statului.

Ar fi însă greșit ca de aici să construim povestea simplistă a „Occidentului civilizat” opus unei Românii rămase în urmă. Migrația nu îi transformă automat pe oameni, iar societățile occidentale nu sunt lipsite de birocrație, inegalități, discriminare, corupție sau tensiuni sociale. Ceea ce oferă experiența migrației este, înainte de toate, un termen de comparație.

După ce ai locuit suficient timp într-un alt sistem, începi să observi mai repede diferențele dintre instituții și dintre regulile sociale. Tocmai aceste comparații arată că experiența migrației nu ține doar de diferențele de venit sau de nivelul de trai, ci și de felul în care oamenii ajung să perceapă echitatea, încrederea și funcționarea instituțiilor — o relație analizată mai amplu și în articolul despre corupție, inegalitate și dezinformare și efectele lor asupra societății contemporane.

De aici se naște unul dintre paradoxurile revenirii din august: românul plecat se poate bucura sincer că ajunge acasă și, în același timp, poate deveni unul dintre observatorii cei mai critici ai locului în care s-a întors.

Între „la noi acolo” și „voi, cei plecați”

Probabil că aproape fiecare familie în care există o experiență de migrație cunoaște asemenea conversații. Cel venit din străinătate povestește cum se întâmplă lucrurile „acolo”. Cel rămas în România îi răspunde că realitatea de aici nu poate fi judecată după regulile Germaniei, Italiei, Spaniei sau Marii Britanii.

Din asemenea schimburi aparent banale poate apărea o graniță simbolică: „noi” și „voi”, „cei care ați plecat” și „cei care am rămas”.

Diaspora este uneori idealizată, alteori privită cu suspiciune. În sens invers, România poate fi idealizată de la distanță și criticată imediat după revenire. Ambele imagini sunt inevitabil selective.

Cel plecat își poate aminti România prin oamenii și locurile de care îi este dor, estompând în timp tocmai dificultățile care au contribuit cândva la decizia plecării. Când revine, imaginea afectivă întâlnește România cotidiană. Prețurile pot părea surprinzătoare, traficul iritant, anumite servicii dezamăgitoare, iar relația cu administrația diferită de cea cu care s-a obișnuit în țara în care trăiește.

Există însă și perspectiva celui rămas. Acesta vede uneori mai ales rezultatul vizibil al migrației: mașina cu care ruda ajunge în august, casa renovată, cadourile sau fotografiile din vacanțe. Mult mai puțin vizibile sunt anii de muncă, chiriile și creditele, turele dificile, singurătatea, barierele lingvistice, discriminarea sau sentimentul de a rămâne mult timp „străin” într-o societate în care, de fapt, îți construiești viața.

Migrația poate produce astfel două imagini incomplete care se întâlnesc în fiecare vară.

Cercetarea academică asupra migranților români confirmă cât de complexă rămâne legătura cu țara de origine. Studiul realizat de Sergiu Gherghina și Aurelian Plopeanu pe 1.839 de migranți români de primă generație a analizat nu doar dimensiunea economică, ci și sentimentul de apartenență, consumul de media românească, rețelele de prieteni și vizitele regulate în România în raport cu intenția de revenire. Studiul publicat în Nationalities Papers arată de ce relația dintre migrant și țara de origine nu poate fi explicată doar prin bani sau prin numărul călătoriilor făcute într-un an.

Luna Diasporei în Moldova și Bucovina

În nord-estul României, această poveste capătă o vizibilitate aparte. Pentru numeroase familii din Suceava, Botoșani, Neamț sau Iași, migrația externă nu este o temă abstractă despre care se discută în statistici. Italia, Spania, Germania, Marea Britanie sau alte destinații europene sunt locurile în care trăiesc copii, părinți, frați, veri și prieteni.

În august, ritmul unor comunități se schimbă. Familiile încearcă să comprime în câteva săptămâni întâlniri care nu au fost posibile în restul anului. Sunt programate evenimente de familie, se fac reparații, se rezolvă acte, se vizitează rude, iar concediul devine uneori un amestec de vacanță și obligații amânate de luni întregi.

Dar în spatele acestei imagini estivale există o realitate mai puțin spectaculoasă. Migrația a însemnat și familii obligate să învețe să funcționeze la distanță, bunici care au preluat responsabilități importante în creșterea nepoților, părinți și copii care au comunicat perioade lungi prin telefon și familii pentru care întâlnirea fizică a devenit un eveniment concentrat în câteva săptămâni pe an.

În acest context, expresia „vine diaspora” poate suna aproape prea abstract.

Pentru un copil nu „revine diaspora”. Vine mama sau vine tata. Pentru părinții rămași într-un sat din Bucovina nu sosesc „românii de pretutindeni”. Vin copiii acasă.

Privită astfel, Luna Diasporei nu mai este doar despre migrație, bani sau statistici. Este și despre timpul petrecut împreună și despre relațiile familiale obligate să se adapteze distanței.

Iar odată cu oamenii se întorc, pentru scurt timp, și experiențele acumulate în alte societăți. Cineva care a lucrat ani într-un sistem profesional foarte standardizat poate avea alte așteptări față de organizarea muncii. Un antreprenor poate încerca să adapteze în România o idee văzută în străinătate. Părinții compară școlile, pacienții sistemele medicale, iar cetățenii administrațiile.

Nu toate modelele pot fi transferate și nu tot ceea ce funcționează într-o țară poate fi copiat mecanic în alta. Experiențele individuale nu trebuie nici ele transformate în reguli generale. Dar după decenii de mobilitate între România și restul Europei ar fi dificil de imaginat că societatea românească ar putea rămâne neatinsă de această circulație a oamenilor, competențelor și ideilor. OECD identifică explicit transferul de competențe, antreprenoriatul și cunoașterea acumulată în străinătate printre modalitățile prin care emigranții pot contribui la dezvoltarea țării de origine.

Migrația produce, de fapt, schimbare în ambele direcții. Românii plecați se transformă în contact cu societățile în care trăiesc, iar comunitățile în care revin sunt, la rândul lor, influențate de contactul repetat cu cei plecați. Nu sunt două lumi complet separate, ci spații legate permanent prin oameni, bani, competențe, conversații, imagini și așteptări.

Și tocmai aici apare întrebarea care duce povestea mai departe. Dacă legătura cu România rămâne atât de puternică, dacă oamenii revin în fiecare vară, investesc, păstrează case și familii aici, de ce atât de mulți pleacă din nou după terminarea concediului?

Atașamentul față de România și dorința de a locui din nou permanent în România nu sunt același lucru. Iar diferența dintre ele ne conduce spre una dintre cele mai complicate dimensiuni ale Lunii Diasporei: întoarcerea definitivă și întrebarea despre locul pe care, după ani de migrație, îl mai numim „acasă”.

Experiența migrației nu schimbă doar raportarea la venituri sau la nivelul de trai, ci și felul în care oamenii ajung să privească echitatea, încrederea și funcționarea instituțiilor. Este o discuție care merge dincolo de experiența diasporei și pe care o dezvoltăm și în analiza despre corupție, inegalitate și dezinformare, acolo unde aceste fenomene sunt privite prin efectele pe care le produc asupra societății și încrederii publice.

Luna Diasporei și întrebarea întoarcerii: unde mai este „acasă”?

La sfârșitul lunii august, mișcarea începe să-și schimbe sensul. Concediile se termină, portbagajele se umplu din nou, iar drumurile spre aeroporturi și spre vestul Europei refac traseul parcurs cu numai câteva săptămâni înainte. Pentru unii urmează Italia sau Spania, pentru alții Germania, Franța, Belgia, Regatul Unit ori alte țări în care viața cotidiană va continua după vacanță.

În urmă rămân părinți, bunici, prieteni, case care se închid din nou și promisiunea unei alte întâlniri. Poate de Crăciun. Poate la anul. Și, aproape inevitabil, apare întrebarea pe care România o adresează diasporei de ani întregi: când vă întoarceți definitiv?

Problema este că întrebarea presupune existența unui traseu simplu: ai plecat, ai muncit, ai strâns bani și, într-o zi, revii în locul din care ai pornit. Migrația contemporană este mult mai complicată.

Pentru un român care locuiește de douăzeci de ani în Italia, întoarcerea definitivă poate însemna să părăsească tocmai societatea în care și-a construit cea mai mare parte a vieții adulte. Pentru cineva stabilit în Spania, copiii pot avea acolo școala, prietenii și primele planuri pentru propriul viitor. În Germania poate exista o carieră profesională care nu poate fi pur și simplu transferată în România. În Marea Britanie poate exista o locuință cumpărată, un partener, o afacere sau întreaga rețea socială construită în două decenii.

Dorul de România și decizia de a locui din nou în România sunt două lucruri diferite.

Tocmai de aceea, migrația de retur trebuie privită cu mai multă atenție decât sugerează discursul despre „întoarcerea acasă”. Revenirea nu reprezintă obligatoriu ultima etapă a migrației. O persoană se poate întoarce în România, poate rămâne câțiva ani și poate pleca din nou. Poate circula între două state, poate păstra proprietăți și relații economice în ambele sau poate amâna ani întregi o decizie pe care familia continuă să o numească „definitivă”.

Un studiu publicat în 2025 de sociologul Dumitru Sandu analizează tocmai relația dintre revenirea în România și posibilitatea unei noi emigrări. Cercetarea arată importanța contextului local și a experienței acumulate în străinătate pentru ceea ce se întâmplă după revenire. Întoarcerea nu închide automat traseul migrator; poate deveni o etapă înaintea unei noi plecări. Studiul poate fi consultat în Central and Eastern European Migration Review.

Această perspectivă schimbă și felul în care trebuie privită Luna Diasporei. Fotografia unei familii reunite în august nu este o statistică a revenirii definitive. Faptul că cineva își petrece fiecare vară în România, păstrează o casă aici și vorbește despre România ca despre „acasă” nu înseamnă automat că își dorește sau că își poate reconstrui aici întreaga viață.

România în care se întorc nu mai este România din care au plecat

Există și o altă eroare de perspectivă atunci când discutăm despre revenire. Uneori vorbim despre diaspora ca și cum oamenii s-ar întoarce într-un loc care a rămas nemișcat în timpul absenței lor. Dar România s-a schimbat.

Cine a plecat în urmă cu cincisprezece sau douăzeci de ani nu revine în România pe care a lăsat-o. Orașele s-au transformat, infrastructura s-a schimbat inegal, veniturile și costurile vieții au crescut, tehnologia a modificat relația cu serviciile și administrația, iar apartenența la Uniunea Europeană a transformat radical posibilitățile de circulație, muncă și studiu. Unele diferențe față de Europa Occidentală s-au redus, altele continuă să fie vizibile. Dar nici persoana care revine nu mai este aceeași.

Anii petrecuți într-o altă societate schimbă rutine, limbaj, așteptări și raportarea la muncă, instituții sau spațiul public. Uneori schimbarea se observă în gesturi mărunte. Alteori devine evidentă abia atunci când omul încearcă să lucreze din nou în România, să deschidă o afacere, să înscrie copiii la școală sau să intre din nou în contact zilnic cu instituțiile.

De aici poate apărea dificultatea readaptării la locul de origine. Revenirea într-un spațiu cunoscut nu înseamnă automat revenirea într-un spațiu în care totul mai este familiar.

Strada poate fi aceeași, dar vecinii s-au schimbat. Casa există, dar părinții au îmbătrânit. Prietenii și-au construit propriile vieți. Copiii veniți din străinătate pot cunoaște România mai ales din vacanțe. Iar obiceiurile acumulate în zece sau douăzeci de ani de viață în altă societate nu dispar în momentul în care treci frontiera.

Migrația nu modifică, așadar, numai distanța dintre două țări. Modifică relația omului cu locul din care a plecat.

Când „acasă” ajunge să existe în mai multe locuri

În limbajul cotidian folosim cuvântul „acasă” ca și cum ar indica un singur punct pe hartă. Pentru milioane de migranți, lucrurile sunt mai puțin precise.

Acasă poate fi locul în care te-ai născut. Poate fi locul în care locuiesc părinții. Dar poate fi și apartamentul în care te întorci în fiecare seară după serviciu, într-o altă țară, sau orașul în care cresc copiii tăi.

Uneori toate aceste variante sunt adevărate simultan.

Cercetarea contemporană asupra migrației a depășit de mult perspectiva potrivit căreia migrantul trebuie să aleagă definitiv între societatea de origine și cea de destinație. Legăturile transnaționale permit forme multiple de apartenență. Transportul, libertatea de circulație în interiorul Uniunii Europene și mai ales tehnologiile de comunicare au redus radical distanța socială dintre migrant și comunitatea de origine.

Un român poate lua dimineața micul dejun la Torino și poate discuta câteva minute mai târziu prin video cu părinții din Rădăuți. Poate urmări presa din România, participa zilnic la conversațiile familiei, administra de la distanță o proprietate și reveni periodic în țară, în timp ce aproape întreaga sa existență cotidiană se desfășoară în Italia.

Frontiera geografică nu mai produce automat o frontieră socială.

Aceasta este una dintre schimbările pe care termenul „diaspora” riscă uneori să le ascundă. Cuvântul sugerează o populație aflată undeva în exteriorul țării. În realitate, o parte importantă a societății românești trăiește fizic în afara teritoriului României, dar continuă să participe familial, economic, cultural și civic la ceea ce se întâmplă aici.

Luna Diasporei nu este doar despre cei care au plecat

Există însă riscul de a povesti migrația exclusiv din perspectiva celor plecați și de a-i transforma pe cei rămași într-un simplu decor.

Plecarea unui membru al familiei poate reorganiza viața întregii familii. Bunicii pot deveni persoane centrale în creșterea copiilor. Partenerii pot petrece perioade lungi în țări diferite. Părinții îmbătrânesc în timp ce copiii lor locuiesc la mii de kilometri distanță. În unele familii, telefonul și apelul video au devenit spații cotidiene ale relației.

În aceste condiții, revenirea din august are o intensitate aparte tocmai pentru că timpul împreună este limitat.

Mesele de familie, vizitele, excursiile, nunțile și serile cu prietenii trebuie uneori comprimate în câteva săptămâni. Pe măsură ce se apropie data plecării, vacanța se poate transforma într-o numărătoare inversă.

În Moldova și Bucovina, unde migrația externă a intrat de mult în istoria multor familii, această succesiune anuală a sosirilor și plecărilor face parte din ritmul social al verii. De aceea, Luna Diasporei are aici o semnificație care depășește orice program oficial organizat în august.

Este o lună a familiilor reunite, dar și momentul în care devine vizibil cât de mult s-a schimbat însăși ideea de familie. Membrii ei pot locui în Suceava, Londra și Madrid și pot continua să formeze aceeași familie. Copiii pot vorbi între ei în engleză sau spaniolă și cu bunicii în română. O nuntă poate aduce la aceeași masă rude sosite din mai multe țări. Viața familială nu mai încape întotdeauna în interiorul unei singure frontiere.

O Românie care nu se termină la graniță

Poate că acesta este motivul pentru care august merită privit dincolo de eticheta festivă a unei „Luni a Diasporei”.

Pentru câteva săptămâni devine vizibilă o Românie care, în restul anului, este dispersată. Nu este o Românie paralelă și nici o comunitate omogenă. Românii din străinătate nu au aceeași experiență, aceleași venituri, aceleași opinii și nici aceeași relație cu țara. Viața unui medic român stabilit la Paris nu poate fi suprapusă peste experiența unui muncitor sezonier, a unui antreprenor din Londra sau a unei familii stabilite de două generații în Italia. „Diaspora” este un termen util administrativ și jurnalistic, dar în interiorul lui există milioane de biografii diferite.

Ceea ce le apropie este experiența unei vieți construite, într-o măsură sau alta, peste frontiere. Iar august oferă României una dintre cele mai clare imagini ale acestei realități.

Mașinile cu numere străine vor dispărea treptat de pe străzi. Aeroporturile vor schimba din nou sensul dominant al călătoriilor, de la sosire spre plecare. Copiii se vor întoarce la școlile lor din Spania, Italia, Germania, Franța, Marea Britanie sau din alte țări. Părinții se vor întoarce la serviciu. Bunicii vor rămâne din nou în România. Relația însă nu se încheie odată cu trecerea frontierei.

Va continua prin apeluri video, mesaje, fotografii, bani trimiși acasă, știri urmărite de la distanță, planuri pentru sărbători și bilete cumpărate pentru următoarea vacanță.

Poate că întrebarea potrivită pentru Luna Diasporei nu mai este, așadar, „când se întorc românii acasă?”.

După mai bine de trei decenii de migrație și după apariția unor generații de copii crescuți deja în afara țării, întrebarea devine alta:

Câte locuri poate numi un om „acasă”?

În fiecare august, România primește milioane de răspunsuri diferite.