Nu devenim automat altă persoană la fiecare zece ani, dar cercetările arată că personalitatea continuă să evolueze, iar apropierea unei noi decade de vârstă ne poate determina să ne reevaluăm viața, identitatea și alegerile.
Există momente în care întâlnirea cu propria versiune din trecut produce aproape aceeași senzație ca întâlnirea cu o persoană cunoscută cândva foarte bine. Recitim un mesaj trimis cu zece sau cincisprezece ani în urmă și ne surprinde felul în care gândeam. Descoperim fotografii ale unei perioade în care aveam alte preocupări, alte relații și alte criterii după care decideam ce este important. Unele ambiții care ne consumau atunci par astăzi aproape irelevante, în timp ce lucruri cărora nu le acordam nicio atenție au devenit centrale. Spunem despre toate acestea, simplu, că „ne-am schimbat”. Dar cât de mult ne schimbăm, de fapt?
Ideea că devenim o altă persoană la fiecare zece ani este seducătoare, însă nu reprezintă o regulă psihologică demonstrată. Nu există un mecanism care să se activeze la 30, 40 sau 50 de ani și să reorganizeze periodic personalitatea. Viața psihologică nu funcționează după calendar cu asemenea precizie. Cercetarea oferă însă o poveste mult mai interesantă: personalitatea prezintă o stabilitate considerabilă și, în același timp, continuă să se modifice pe parcursul vieții.
Psihologii Brent Roberts și Daniel Mroczek au sintetizat cercetările longitudinale asupra dezvoltării personalității adulte și au arătat că ideea veche potrivit căreia trăsăturile devin practic fixe după intrarea în maturitate nu mai poate fi susținută. În medie, odată cu vârsta apar modificări ale unor caracteristici precum autocontrolul, stabilitatea emoțională, căldura interpersonală sau încrederea în sine, schimbările fiind deosebit de vizibile între aproximativ 20 și 40 de ani, dar continuând și în etapele ulterioare ale vieții. Studiul despre schimbarea personalității la vârsta adultă – Association for Psychological Science
Asta nu înseamnă că la 40 de ani ne trezim cu o personalitate nouă. Înseamnă că omul de 40 de ani păstrează o continuitate recognoscibilă cu cel de 20, dar nu este o copie a lui.
Una dintre cele mai influente încercări de a descrie această evoluție îi aparține lui Erik Erikson. Teoria sa a dezvoltării psihosociale descrie opt etape ale vieții, de la copilărie până la vârsta înaintată, fiecare organizată în jurul unei tensiuni psihosociale. Adolescența este asociată cu identitatea și confuzia de rol, tinerețea cu intimitatea și izolarea, maturitatea cu generativitatea și stagnarea, iar vârsta înaintată cu integritatea și disperarea.
Este însă important să nu îi atribuim lui Erikson ceva ce nu a spus: etapele sale nu sunt decade fixe. Nu există în această teorie regula potrivit căreia personalitatea trebuie să se reorganizeze la fiecare zece ani. Ceea ce se schimbă este contextul în care trebuie să funcționeze aceeași persoană.
La 20 de ani putem avea nevoie să demonstrăm că suntem capabili să trăim independent; mai târziu putem deveni responsabili pentru copii, părinți, angajați sau parteneri. Un loc de muncă pierdut, migrația, o despărțire, o boală, succesul profesional sau apariția unui copil nu modifică automat personalitatea, dar pot schimba rolurile și comportamentele pe care viața le solicită. Unele dintre aceste experiențe, repetate suficient de mult, pot participa la schimbări mai profunde. Aici apare o distincție importantă între personalitate și identitate. Nu sunt același lucru.
Personalitatea descrie tipare relativ stabile ale felului în care gândim, simțim și ne comportăm. Identitatea include povestea prin care răspundem întrebării „cine sunt eu?”: profesia, relațiile, apartenențele, valorile, experiențele și interpretarea propriului trecut. Putem trece printr-o schimbare majoră de identitate fără ca toate trăsăturile noastre fundamentale de personalitate să se transforme simultan.
De aceea senzația că „nu mai sunt omul de acum zece ani” poate fi perfect autentică fără să însemne că vechea personalitate a dispărut.
Poate că nu ne înlocuim periodic cu versiuni noi. Mai degrabă, aceeași structură biografică este obligată să răspundă unor lumi succesive. Iar uneori calendarul însuși ne face să observăm acest lucru.
Schimbarea personalității în jurul vârstelor de 30, 40 sau 50 de ani: de ce cifrele rotunde chiar ne influențează
Dacă nu există un ceas psihologic care să ne transforme la fiecare zece ani, de ce atât de mulți oameni simt totuși că pragurile dintre decade au o semnificație aparte? Aici cercetarea oferă unul dintre cele mai interesante răspunsuri.
Psihologii Adam Alter, de la New York University, și Hal Hershfield, de la UCLA, au analizat ceea ce se întâmplă atunci când oamenii se apropie de o nouă decadă de vârstă. Într-o serie de șase studii publicate în Proceedings of the National Academy of Sciences, cercetătorii au constatat că adulții aflați la vârste terminate în 9 — 29, 39, 49, 59 — prezentau o tendință mai pronunțată de căutare a sensului și reevaluare existențială. Studiul „People search for meaning when they approach a new decade in chronological age” – PNAS
Rezultatul nu spune că toți oamenii intră în criză la 29 sau 39 de ani și nici că personalitatea se schimbă atunci. Spune ceva mai subtil: noi îmbătrânim continuu, dar nu percepem timpul într-un mod complet continuu. Îl împărțim în capitole. Douăzeci și ceva. Treizeci și ceva. Patruzeci și ceva.
Când unul dintre aceste capitole se încheie, cifra rotundă care se apropie poate funcționa asemenea unui reper simbolic. Nu există o diferență biologică radicală între 39 de ani și 40 de ani plus o zi, dar cultural și psihologic poate exista diferența dintre „sunt încă în treizeci” și „am intrat în patruzeci”. Atunci apar inventarele.
Unde credeam că voi fi până acum? Ce am făcut? Ce am amânat? Cu cine sunt? Ce relație am cu munca mea? Ce mai vreau din următorii zece ani? Aceste întrebări explică mai bine senzația unei schimbări decenale decât ideea unei personalități care se resetează periodic.
Există însă și un contrast important. Nu toate cercetările descriu personalitatea ca fiind permanent fluidă. Unele studii găsesc o stabilitate considerabilă a trăsăturilor Big Five în rândul adulților pe perioade de câțiva ani. Un studiu asupra adulților de vârstă activă, de exemplu, a găsit modificări medii mici pe parcursul unei perioade de patru ani. Cele două rezultate nu se exclud.
O persoană poate fi relativ stabilă comparativ cu ceilalți și, simultan, să se schimbe în timp. Dacă ai fost întotdeauna mai introvertit decât majoritatea oamenilor din jur, poți rămâne relativ introvertit la 50 de ani, chiar dacă ești mai sociabil decât erai la 25.
Mai mult, schimbarea nu arată identic în toate societățile. Un studiu longitudinal intercultural care a comparat peste 6.000 de americani cu peste 1.000 de japonezi a constatat atât similitudini, cât și diferențe culturale în evoluția trăsăturilor Big Five. Pentru extraversie, neuroticism și conștiinciozitate au apărut diferențe între cele două contexte, iar participanții japonezi au prezentat fluctuații mai mari pentru trăsăturile analizate.
Acesta este un detaliu esențial, pentru că ne împiedică să transformăm dezvoltarea umană într-o schemă occidentală universală. Vârsta biologică este numai o parte a poveștii. Există și un ceas social.
Societățile construiesc așteptări despre momentul în care „ar trebui” să terminăm studiile, să avem o carieră stabilă, să formăm o familie, să cumpărăm o locuință sau să atingem anumite forme de succes. Când viața reală nu coincide cu acest calendar imaginar, pragurile de vârstă pot deveni incomode nu pentru că organismul declanșează o criză, ci pentru că începe comparația dintre biografie și scenariul social. La 30 de ani nu ne confruntăm doar cu vârsta. Ne confruntăm uneori cu ceea ce credeam la 20 de ani că ar trebui să fim la 30. Iar aceasta poate fi una dintre cele mai puternice surse ale sentimentului că trebuie să schimbăm ceva.
Schimbarea personalității pe parcursul vieții: nu devenim neapărat „mai buni”, ci învățăm să negociem cu timpul
Există o tentație în aproape toate articolele despre transformare personală: finalul optimist. Îmbătrânim, învățăm, devenim mai înțelepți, ne descoperim adevăratul sine și fiecare etapă ne apropie de „cea mai bună versiune a noastră”. Viața reală nu oferă o asemenea garanție.
Vârsta aduce experiență, dar experiența nu produce automat înțelepciune. Putem deveni mai flexibili sau mai rigizi, mai curioși sau mai defensivi, mai împăcați cu noi înșine sau mai preocupați de oportunitățile pierdute. Cercetarea asupra personalității descrie tendințe medii, nu destine individuale. Roberts și Mroczek subliniază tocmai existența diferențelor individuale considerabile: oamenii nu se schimbă în aceeași direcție și nici în același ritm. Asta face întrebarea „cum ar trebui să fiu la 40 sau 50 de ani?” mult mai puțin utilă decât pare. Poate că întrebarea mai bună este: ce s-a schimbat în mine și ce a rămas surprinzător de stabil?
Unele transformări vin din acumularea lentă a experiențelor. Altele sunt precipitate de evenimente care rup continuitatea biografică. Migrația este un exemplu extraordinar. Cineva poate avea la 35 de ani o identitate profesională și socială foarte stabilă, iar mutarea într-o altă țară îl poate transforma brusc în persoana care nu înțelege sistemul administrativ, nu vorbește perfect limba și trebuie să reconstruiască rețele sociale pe care înainte le considera firești. Nu a devenit peste noapte altă personalitate, dar mediul îi cere alte comportamente și îi modifică povestea despre sine.
Iar mediul în care ne construim identitatea se schimbă astăzi într-un ritm pe care generațiile anterioare nu l-au cunoscut. Inteligența artificială, medicina predictivă, editarea genetică sau cercetările asupra memoriei nu modifică doar tehnologiile pe care le folosim, ci ridică întrebări despre corp, autonomie și chiar despre ceea ce considerăm stabil în definiția unei persoane. Am explorat aceste transformări în analiza „Descoperiri științifice recente ignorate de media: tehnologiile din laboratoare care vor schimba medicina și societatea”, unde miza nu este spectacolul unor invenții futuriste, ci felul în care schimbări deja începute pot modifica societatea și experiența umană în următoarele decenii.
La fel se poate întâmpla după divorț, pierderea unui părinte, nașterea unui copil, șomaj, pensionare sau o schimbare profesională radicală.
Uneori schimbarea vine chiar din succes. Obiectivul pentru care am muncit zece ani este atins și descoperim că satisfacția produsă de el este mai mică decât ne imaginaserăm. Problema nu mai este „cum ajung acolo?”, ci „și acum ce urmează?”. În toate aceste situații, reflecția este utilă, dar nu trebuie confundată cu obligația reinventării.
Cultura contemporană ne împinge deseori să interpretăm nemulțumirea ca semnal că trebuie să schimbăm imediat ceva: jobul, relația, orașul, corpul, rutina. Uneori este adevărat. Alteori, impulsul schimbării poate fi o încercare de a scăpa de o problemă pe care o vom lua cu noi în următorul loc.
Aici cercetarea despre personalitate oferă o lecție sănătoasă: schimbarea este posibilă, dar stabilitatea nu este un eșec. Nu trebuie să devenim periodic altcineva pentru a demonstra că evoluăm.
Unele dintre cele mai importante forme de dezvoltare pot consta tocmai în consolidarea unor lucruri: capacitatea de a menține o relație, de a continua un proiect după dispariția entuziasmului inițial, de a tolera incertitudinea sau de a nu abandona o valoare numai pentru că mediul s-a schimbat.
Iar atunci când vrem cu adevărat să modificăm ceva, merită să coborâm de la declarațiile mari la comportamente observabile. În loc de „vreau să fiu alt om la 50 de ani”, întrebarea poate deveni „ce fac repetat astăzi și nu mai vreau să fac peste cinci ani?”. În loc de „trebuie să-mi schimb viața”, putem întreba ce relație, obicei, frică sau obiectiv produce concret nemulțumirea. Schimbarea profundă nu trebuie să coincidă cu o aniversare rotundă.
Poate începe la 32 de ani și șapte luni într-o dimineață banală. Poate apărea la 47 după o conversație. Poate începe la 61, după pensionare. Cercetarea asupra dezvoltării personalității ne oferă tocmai această perspectivă mai puțin dramatică și, poate, mai eliberatoare: nu există o vârstă la care devenim definitiv cine suntem. Trăsăturile pot continua să se modifice inclusiv la vârsta mijlocie și înaintată.
În loc să privim viața ca pe o succesiune de versiuni care se înlocuiesc la fiecare zece ani, poate este mai corect să o vedem ca pe o continuitate permanent negociată între ceea ce am fost, ceea ce ni se întâmplă și ceea ce alegem să păstrăm.
De aceea, când privim fotografia de acum zece sau douăzeci de ani și spunem „nu mai sunt persoana aceea”, avem dreptate numai pe jumătate.
Persoana aceea nu a dispărut. Experiențele ei, alegerile bune, erorile, relațiile și lucrurile pe care le-a învățat au participat la construirea celui care privește fotografia astăzi. Poate că maturizarea nu constă în a deveni, la fiecare decadă, altcineva.
Constă în a putea recunoaște cine am fost fără să mai fim obligați să rămânem exact acea persoană.
Antropolog |Broker Cultural
Cu peste 25 de ani de experiență în media și comunicare, fondator al proiectului Rețete de Viață, platforma unde analizează comportamente sociale, idei și fenomene culturale care modelează societatea contemporană.